Cuvinte adunate pe o carte
În viaţa fiecăruia dintre noi, la un moment dat, intervine (sau ar trebui să intervină) un moment de reconfigurare, de răscruce, un semn al Proniei divine că nu suntem singuri în lumea aceasta. Nu ştiu în ce constă acel moment de reconfigurare în existenţa doamnei profesoare Luminiţa Irina Niculescu, ce moment de cumpănă a determinat-o să se ,,reinventeze”, însă un lucru este sigur: existenţa Rugăciunilor pentru +Părintele Mitropolit Nicolae confirmă apartenenţa acesteia la Şcoala Ortodoxiei Româneşti.Cadru universitar de înaltă ţinută, Luminiţa Irina Niculescu este receptivă la tot ceea ce înseamnă pedagogia spiritului, la înnobilarea spirituală, atât prin intermediul cărţilor, cât mai ales prin intermediul Cărţii, al preceptelor evanghelice pe care se sprijină conduita-i morală şi profesională. Vorbitoare fluentă a limbii lui Shakespeare şi avizată cunoscătoare a operei acestuia, traducător cunoscut şi recunoscut, scriitor şi publicist cu „dar şi cu har”, Domnia sa înţelege cum se cuvine semnificaţia hamletianului ,,a fi sau a nu fi” care, deloc întâmplător, ilustrează propriul său modus vivendi: ,,a fi nu mai înseamnă/ a exista” (Scrie soare); ,,ultima consecinţă/ a tainei de a fi” (Desprins de trup). Prin prisma butadei invocate, Luminiţa Irina Niculescu se defineşte pe sine ca fiind, însă nu oricum, nu rătăcită de-a lungul drumului, ci prin intermediul lui Hristos, pe Cale. Lui Hristos-Dumnezeu Îi adresează Luminiţa Irina Niculescu poemele-rugăciuni, în speranţa de a avea grijă de curând plecatul dintre noi Părintele Mitropolit Nicolae Corneanu, faţă de care a manifestat dintotdeauna o admiraţie şi o dragoste fiască profundă.Cele două motto-uri cu care debutează cartea, primul din Scrisoarea I de Mihai Eminescu, cel de-al doilea din Carte cu multe întrebări foarte de folos de Nicolae Milescu, sunt două capete de pod, două subiecte de tip acoladă care ar trebui să ne preocupe la modul serios: ingratitudinea posterităţii faţă de oamenii providenţiali trecuţi la Domnul, dublată de încercarea de răspuns la complexa întrebare dilematică ,,ce iaste Dumnezeu?”. Luminiţa Irina Niculescu, prin poemele sale rugăciuni, tocmai aceasta încearcă să facă: să menţină vie memoria Înaltpreasfinţiei Sale Mitropolit Nicolae Corneanu şi să îndemne la dreapta credinţă, mărturisindu-şi trăirile, revelaţiile, dorul şi setea de Dumnezeu: ,,covârşitor empireu,/ iubirea lui Dumnezeu.” (Asfinţit); ,,dor adânc/ de Cel Unul Născut” (De atunci).Ce ,,iaste” Rugăciuni pentru +Părintele Mitropolit Nicolae? O emoţionantă colecţie de poeme-recviem, un laudatio, ,,cuvinte adunate pe o carte” şi jertfite apoi pe altarul credinţei, ce au ca punct de plecare un poem al localizării, al situării, al identificării locului în perimetrul vast al credinţei: Unde. Direcţia de orientare este în Sus, fiind direcţia bună, direcţia divină, direcţia soteriologică. Dincolo de stele e dorul fără de saţiu după Viaţă, ultimul şi cel mai greu de trecut bastion de către fiinţa omenească ce aspiră la mântuire, ,,cea din urmă treaptă” (Unde) iniţiatică, proba supremă a credinţei, treaptă care, datorită importanţei cruciale, scapă puterii de invocare a omului, scapă minţii şi capacităţii de gândire-percepere-pricepere, de unde misterul neinvocat, pecetea tainei, teama respectuoasă, micimea fiinţei umane în raport cu Dumnezeu-Creatorul. Cuvintele Luminiţei Irina Niculescu nu sunt ,,cuvinte potrivite” argheziene şi nici ,,necuvintele” stănesciene, ci ,,cuvinte neîntâmplate”, nerostite încă, ce-şi aşteaptă rândul la legitimarea po(i)etică şi sacrală, cuvinte pure, nerost(u)ite, nepervertite, cuvinte de tip mireasă, cuvinte neîntinate, sustrase de sub influenţa hazardului, a întâmplătorului, a profanului ocazional, cuvinte din care este exclus rolul întâmplării şi cel al evenimentului, cuvinte care ,,aşteaptă/ la margine de carte/ o altă realitate…” (Unde).
Aşteptarea îşi are şi ea rolul bine definit, preambul la apariţia momentului sacral, al dobândirii dreptului de cetăţenie poetică, dar şi de ,,cetăţenie de om al Împărăţiei lui Dumnezeu, al Raiului.”1 Există un sfârşit (sunt cuvintele regretatului mitropolit Nicolae), poemul de final, contribuie la circularitatea cărţii, postulând un alt tip de localizare, a sfârşitului care se vrea un nou început, a părăsirii ,,căii omului” şi a intrării pe ,,Calea Domnului”, a lăsării în urmă a vieţii terestre terne şi a dobândirii Vieţii veşnice pe Calea Crucii, de unde translaţia spre eternitate, saltul spre nemurire. O altfel de rugăciune, prin cuvântul ,,altfel” pe care-l conţine, face trimitere la schimbarea de registru şi de paradigmă, la depăşirea limitelor propriei condiţii vremelnice. Este rugăciunea cu inima şi nu cu buzele, rugăciunea curată, adevărată, plăcută lui Dumnezeu, participativă, de comuniune trupească şi sufletească, rugăciunea conştientă, profundă şi conştientizatoare, cu impact direct şi cu reverberaţii nebănuite, rugăciunea cu folos, ziditoare, rugăciunea danie-spovedanie, floare a darurilor, rugăciunea metamorfozantă, a trecerii de la chip la Chip, lepădarea de fiinţă, de eu şi de ego, rugăciunea izbăvitoare, restauratoare, ce propulsează omul de ,,pe pragul lumilor de altădată” (O altfel de rugăciune) pe pragul veşniciei. Treapta, condiţie sine qua non a urcării (dar şi pavăză împotriva căderii accidentale), compune scara, scara lui Iacob, scara virtuţilor, scară a trecerii-petrecerii, scară a Sfântului Ioan Sinaitul, la traducerea căreia a ostenit mitropolitul cărturar Nicolae Corneanu.Paginile de poeme-rugăciuni ale Luminiţei Irina Niculescu sunt ,,pagini însetate de îngeri” (O altfel de rugăciune), pagini de credinţă, pagini ale Căii Regale spre adevărata şi veşnica vieţuire în Hristos, pagini scrise pe frecvenţa dorului de Dumnezeu, pagini ce descriu ,,agonia desprinderii” (De atunci) reconfiguratoare a poetei. Luminiţa Irina Niculescu conturează profilul omului la Hotar de veghe, al omului hotărât. E omul hotărât şi credincios, cel care ştie ce vrea şi, în acelaşi timp, care-şi delimitează ferm hotarul credinţei, omul trezit din amorţire, care dobândeşte, prin Hristos, Rostul existenţial.
De veghe în lanul credinţei e starea privilegiată care ne împiedică să ratăm întâlnirea cu Veşnicia, e veghea purtătoare de grijă faţă de sine şi de aproapele. Poeta stă de veghe la hotarul ,,ştiutelor tăceri” (Hotar de veghe) al cuvintelor ce ating ,,praguri neumblate” (idem), cuvinte care ne propulsează din moarte la Înviere, cuvinte care refac simbolic drumul de la ,,Bethleem la Golgota”2, cuvinte de tip ,,naştere de Sus”3, cuvinte-prescuri, cuvinte metamorfozate în Logos, care schimbă ,,povestea” cunoscută, basmul ,,cu a fost odată”. Vegherea-privegherea este urmată de pasul Lin pe cale, sublimă mărturie a autoarei asupra lăuntricului care înconjoară credinţa, asupra relaţiei personale, intime, a fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu: ,,neîmplinirea dintotdeauna/ e a cuvintelor, nu a mea.”(Lin pe cale).În continuarea schimbării de paradigmă, a trecerii de la starea de îndoială la credinţa nestrămutată, a trecerii de la omul vechi, adamic, la cel nou, restaurat, hristocentric, de la omul răscrucii la cel al crucii văzut prin prisma devenirii şi al primenirii interioare, În altă vreme are corespondent în întoarcerea acasă a fiului risipitor, în întoarcerea la părinţi, fie că aceştia sunt protopărinţii, Părinţii Bisericii, atât de iubiţi de Părintele Mitropolit Nicolae, părinţii duhovniceşti, părinţii biologici sau Tatăl Ceresc: ,,unii părinţi sunt pe pământ/, alţii sunt în Împărăţie” (În altă vreme). Tuturor li se cuvine iubirea, cinstea şi respectul, iubirea fiind sinonimă cu Sacrificiul Mântuitorului pe Cruce. Sâmbăta Învierii este o nouă confirmare a existenţei lui Hristos Cel întors din morţi, într-un timp imemorial (popularele ,,oarecând”, ,,altunde”) care atestă prezenţa acestui fapt ce ţine de firescul lucrurilor dintotdeauna: ,,pe drumul spre Emaus,/Iisus îmi spunea oarecând/ unde-i ţărmul celălalt,/ dar nu-mi aduc aminte.”Luminiţa Irina Niculescu, în poemele-rugăciuni închinate memoriei Părintelui Mitropolit Nicolae Corneanu (căruia i se adresează uneori direct: ,,sfinţii, spuneai,/ne-ndeamnă la negustare…”-Nu-i zi), îmbină stilul popular cu cugetarea sapienţială, cu adresarea directă, simplă în genul baladei Mioriţa, cu parabola şi cu sensul tâlcuit, de unde şi un anume ermetism. Între acestea, Dumnezeul-liant (Dincolo de lume), cel care uneşte, coagulează, pune laolaltă: ,,stelele sărută/ al cerurilor prag/ una câte una/ de drag/ se-apropie/ în taină luna” (Drumul către Tine); ,,zilele la-ntors/ din palme,/din cuvinte” (Un alt pridvor), ,,scrie soare,/înstrăinată scrisoare/cu litere nedescifrate,/iartă/cealaltă-nfăţişare,/ridică piatra de pe mine/lacrimi mirate/mituri suspendate” (Scrie soare), ,,apropierea/ de necunoscuta/ cunoaştere” (Te priveam).Atât cât se poate conturează limitele şi neputinţele fiinţei umane. Omul, produs al contrastelor, al coexistenţei contrariilor, beneficiază de liberul arbitru, semn că nu există o ,,tiranie” a credinţei, ba dimpotrivă, totul fiind chestiune de opţiune personală şi de latitudine proprie, de conştiinţă individuală, de raportare directă la un anumit fel de a fi: ,,<<de ce>>?, întreba cineva/ înainte de a primi/ în dar un buchet/ de suflet.” Lumea e altunde are legătură cu Atât cât se poate prin prisma diferenţelor dintre Lume şi lume, dintre Lumea lui Dumnezeu şi microcosmosul uman: ,,lumea e altunde acum,/ sau nici nu mai există”, ceea ce denotă fie drumul greşit, abaterea de la credinţă, fie, în plan strict personal al poetei, elevarea spirituală, depăşirea ,,underground”-ului fiinţei, a zonei sale crepusculare, abandonarea definitivă a lumii profane, delimitarea netă de ea şi concentrarea pe aflarea Căii. ,,Stranie revenire/ a reconfigurării de sine…/înfiorată cuprindere/ cât un munte de mare,/ cu aripi reale,/ se-apropie de mine,/ un gust de veşnicie,/ îl voi păstra – cine ştie/ poate mi-l vei cere cândva…” sunt versuri care surprind mirarea Luminiţei Irina Niculescu în faţa tainei de nedesluşit a propriei reconfigurări întru Hristos-Domnul ,,dulce hierofanie,/ Tabor al luminilor line” (Umbră de acatist).
Apartenenţă I şi Apartenenţă II, ca de altfel, Rugăciune I şi Rugăciune II, dincolo de raportul renunţare-victorie, a ideii de ,,frângere de sine”, presupun un grad ridicat de responsabilizare şi de implicare, de autoasumare şi de autoidentificare, în cazul de faţă apartenenţa poetei la Ortodoxie şi, implicit, la învăţăturile Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos şi ale părintelui său spiritual, mitropolitul Nicolae Corneanu, care nu vor putea dispărea vreodată din sufletul acesteia, fiind indisolubil legate: ,,nu pot vremui, nu pot cuprinde/miezul fiinţei universale,/taina absenţei tale,/frângere de sine-apartenenţa,/unde-i tăcere, scrie profunzime,/unde-i descumpănire, înviere;/câtă trecere, atâta durere,/răstignire, moarte, priveghere/ ale veşniciei veşminte…”(Apartenenţă I).Binomul ,,nici…nici” joacă un dublu rol în poemele Luminiţei Irina Niculescu: pe de-o parte, reflexul precarităţii fiinţei umane, scindarea, schizoidia, neapartenenţa pe de-a-ntregul la unul dintre cele două planuri antitetice (Sus sau jos), omul incomplet, nedesăvârşit, pieziş (în absenţa credinţei nu se coagulează nimic, nimic nu are sens, nimic nu prinde contur), pe de altă parte, incapacitatea omului de a sintetiza infinitul divin, care nu are corespondent în lumea fiinţei de lut: ,,nici ziua, nici noaptea,/nici liniştea, nici tumultul,/nici corabia, nici limanul,/nici profetul, nici alchimistul,/nici jocul de-a înţelepciunea,/nici îngerul, nici amurgul,/nici adâncul, nici înaltul,/nici cugetul, nici genunea,/nici cerul, nici pământul,/nici fruntea şi nici suspinul,/nici cântul, nici singurătatea,/nici sceptrul şi nici schitul” (Apartenenţă II).Momentul reconfigurării Luminiţei Irina Niculescu apare în momentul trecerii sale de la îndoială la certitudine, descoperirea lui Dumnezeu şi a credinţei ortodoxe clarificându-i sensul apartenenţei şi rostul existenţial: ,,fiecare om este un râu,/drept care am fi/absolut identici, dacă nu ne-ar deosebi/ţinuturile pe care le străbatem,/urmele lăsate în cuget de meandre,/glasul lor frânt, nădejdea/tuturor marginilor nuntirii…” (Pe albie departe). Nu mai sunt nedumeriri se tâlcuieşte prin aceea că omul credincios nu mai are nevoie de semne şi de dovezi suplimentare ale omniprezenţei, omnipotenţei şi omniscienţei lui Dumnezeu, El fiind în Tot şi în toate, nu mai are nevoie de ficţiuni, de mistificări şi nici de ,,cartea cu poveşti”, întrucât Realitatea Supremă a luat definitiv locul poveştii. Poeta nu-L descoperă pe Dumnezeu din cărţi sau din lecturi, din ,,pagini de carte/îngenuncheate/desprinse de înveliş“ (Veşniciei oaspete), ci în relaţie directă, fără intermediari, prin revelaţie, formaţia sa de intelectual ajutând-o să înţeleagă mai mult decât pare la prima vedere: ,,nici spirit,/nici intelect distonant…”(Dincolo de lume). Tot de linia reconfigurării-punct de cotitură-schimbare de paradigmă a poetei ţine şi genul de ,,scriere fără alint” (Duhul adevărului) pe care o practică, reconfigurare pe care o doreşte extinsă, revalorizantă: ,,sper că cineva/va reconfigura/ epistola întâia către corinteni,/altfel nimeni n-o să se mai înscrie/pe lista paulină” (Sâmbăta Învierii).,,Spune-mi, scrie/în vreo carte/de ce fug unii oameni/de singurătate?” (Dar şi după măsura îngerului…) este o întrebare contrariantă pentru Luminiţa Irina Niculescu, cea ajunsă la un grad de elevare spirituală ridicat şi care, dată fiind omniprezenţa lui Hristos-Dumnezeu, exclude cu desăvârşire ideea solitudinii, a abandonului creaturii de către Creatorul său.Sintetizând, Rugăciuni pentru +Părintele Mitropolit Nicolae îşi conţin crezul, de vreme ce Luminiţa Irina Niculescu însăşi îşi transcrie în versuri trăirile: ,,nici apoape, nici departe,/nici proză, nici poezie,/nici tăcere, nici cuvinte” (Acoperământ). Ortodoxie în stare pură, frumoasă şi binecuvântată.Note:1Pe cărarea Raiului, Convorbiri duhovniceşti cu Înaltpreasfinţitul IOAN, Arhiepiscop al Munţilor, realizate de prof.dr.Luminiţa Cornea, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Sophia, 2014, p.1702idem
3ibidem Preot Ionel Popescu